Printre eșecurile, erorile sau regretele (rare) asumate de președintele Republicii în lungul interviu pe care l-a acordat publicației La Tribune de Dimanche se numără și pensia pe puncte, relatează Le Monde.

„Mi-ar fi plăcut să duc la capăt reforma... Criza „vestelor galbene” apoi cea legată de Covid-19 ne-a împiedicat să facem acest lucru”, recunoaște Emmanuel Macron, subliniind că proiectul pe care l-a apărat la începutul primului său mandat de cinci ani a fost „mult mai dificil” de pus în practică decât creșterea vârstei de pensionare, ceea ce a făcut ca cel de-al doilea mandat de cinci ani să înceapă foarte prost. 

La începutul celui de-al optulea an la Elysée, șeful statului - care nu este în mod natural înclinat spre autocritică - recunoaște astfel caracterul traumatizant al momentului de cotitură pe care l-a traversat la trecerea de la un mandat la altul și costul politic rezultat: CFDT (confederația națională a sindicatelor din Franța, n. red.) s-a simțit trădată; stânga s-a unit împotriva guvernului, contestând în unanimitate pensionarea la 64 de ani; aripa social-democrată a stângii caută astăzi, în spatele figurii lui Raphaël Glucksmann, o cale de a se elibera de macronism fără a cădea în tabăra lui Jean-Luc Mélenchon. 

Lista majorității prezidențiale pentru alegerile europene din 9 iunie este în consecință slăbită substanțial în fața formațiunii Rassemblement National (RN, Adunarea Națională), din ce în ce mai bine plasată în sondaje. Executivul nu și-a revenit niciodată din criza de popularitate determinată de creșterea limitei de vârstă a pensionării la 64 de ani.  

Sunt cunoscute motivele care l-au determinat pe Emmanuel Macron să renunțe la planul de pensie bazat pe puncte: reforma era mult mai complexă și deci mai greu de pus în aplicare decât visul vândut în campania din 2017, care a constat în promovarea noțiunilor de emancipare și liberă alegere. Reforma a adus câștigători, dar și o cotă de învinși. Problema echilibrului sistemului de pensii, care nu datează din timpul mandatelor Macron, a devenit și mai apăsătoare după criza legată de Covid-19. 

Și mai mult decât atât: înăsprirea concurenței internaționale, teama de o pierdere masivă a competitivității pe Bătrânul Continent, nivelul ridicat al deficitelor publice au împins Palatul Elysée să pună cucerirea de noi drepturi în beneficiul unui motto care rezumă direcția celui de-al doilea mandat: pentru a salva modelul social, trebuie să creștem volumul de muncă. 

 
Social-democrația, golită de substanța ei 

Momentul de cotitură al celui de-al doilea mandat de cinci ani nu numai că a redus baza electorală a majorității, ci a și readus sindicatele la o poziție de extremă slăbiciune. Numărul redus de manifestanți de miercuri 1 mai (121.000 numărați de poliție, față de 800.000 cu un an mai devreme), reapariția dezbinării sindicale după ce mișcările sociale au avut ca efect crearea unui avânt unificator au adus diferitele centrale sindicale față în față cu realitatea dură.

Înființarea, conducerea, supravegherea unei mișcări sociale la scară largă nu este suficientă pentru a avea greutate în jocul social național dacă doar 10% dintre angajați aparțin unui sindicat. 

Nu numai că pensionarea la 64 de ani a devenit o realitate, dar incapacitatea angajatorilor și a sindicatelor de a încheia imediat un acord privind sfârșitul carierei a oferit un pretext de aur pentru guvern, care a preluat controlul asupra asigurării pentru șomaj, așa cum a reușit guvernul Juppe cu asigurările de sănătate în timpul reformei din 1995. Pentru că sunt din ce în ce mai puține subiecte de dezbatere, democrația socială devine treptat golită de substanța ei. 

Printr-un efect de oglindă, proximitatea Jocurilor Olimpice are drept consecință reactivarea celor mai bune zile ale corporatismului sindical cu care s-a confruntat Emmanuel Macron în 2017: lucrătorii RATP (transportul public din Paris, n. red.) și SNCF (căile ferate, n. red.), inclusiv controlorii de trafic aerian sunt cei care, după forțele de poliție, vor obține cele mai multe avantaje posibile pe masură ce evenimentul se apropie.  

 Cu excepția ministrului economiei, Bruno Le Maire, furios să vadă conducerea SNCF ieșind din spiritul reformei pensiilor prin acordul pe care tocmai l-a încheiat cu sindicatele privind finalul de carieră, nimeni din cercurile puterii nu pare să fie afectat. 

 
Verticalitatea puterii 
 
Ce rol ar trebui să atribuim sindicatelor într-o perioadă de tranziție care necesită adaptări rapide, provocări și rupturi? În apărarea lui Emmanuel Macron: actualul șef al statului nu este primul care generează tensiuni și neînțelegere. 

Nicolas Sarkozy și François Hollande și-au început mandatele cu cele mai bune intenții din lume. Ambii promiseseră că vor aplica la literă legea Larcher din 2007, care prevede negocieri înaintea adoptării oricărei legi sociale.

Promisiunea a fost totuși încălcată de amândoi la sfârșitul mandatului: Nicolas Sarkozy a impus acorduri de competitivitate, care pot modifica, fără acordul salariaților, programul de lucru și compensarea financiară într-o perioadă de dificultate corporativă, iar François Hollande a votat, la finalul unei puternice mișcări de protest, legea El Khomri, care reformează codul muncii pentru a oferi mai multă flexibilitate companiilor. 

Afirmând de la bun început că sindicatele nu sunt reprezentante ale interesului general, pretinzând ca competențele lor să fie mai întâi exercitate în companie, Emmanuel Macron a jucat corect, cu riscul agravării crizei democrației prin care trece țara.

La doi ani de la realegerea sa, marginalizarea centralelor sindicale la nivel național merge mână în mână cu slăbirea jocului parlamentar și cu înrăutățirea verticalității puterii. Ea face inoperant conceptul de social-democrație, care presupune existența unor forțe sociale puternic structurate pentru a construi compromisuri. 

Pentru stânga guvernamentală care aspiră să recâștige puterea într-o zi, nu va fi suficient să afirme că totul poate începe ca înainte. Modelul democratic în ansamblu este cel care trebuie regândit și reconstruit. 

SURSA: RADOR RADIO ROMANIA